Potrivit Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei în R. Moldova există circa 180 mii persoane cu dizabilităţi, dintre care 15 mii sunt copii. După o monitorizare amănunţită a situaţiei persoanelor cu dizabilităţi, Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova a constatat că accesul la infrastructura socială este limitat din cauza neadaptării mediului fizic din punct de vedere arhitectural. O altă problemă majoră este accesul limitat în câmpul muncii şi motivaţia redusă pentru angajarea persoanelor cu dizabilităţi.
Dacă nu trece nimeni pe lângă şi, de se întâmplă, să fie fără însoţitor, Mariana Matfei poate sta în faţa casei şi câte o oră până apare cineva care să o ridice cu tot cu cărucior până la etajul trei unde locuieşte, sau la etajul patru al facultăţii sau chiar în troleibuz. De opt ani, de când este ţintuită în scaunul cu rotile, tânăra a învăţat să se descurce singură aproape în tot ceea ce face, cu excepţia urcatului pe scări. Împreună cu o colegă de serviciu, în cărucior şi ea, închiriază un apartament şi cele trei etaje pe care trebuie să le urce şi să le coboare zi de zi sunt o adevărată provocare, la fel ca şi călătoriile în transportul public.
“Avem troleibuze adaptate, în schimb, avem mici conflicte cu unii şoferi, care nu cunosc de fapt cine este persoana responsabilă de ridicarea rampei. Au grijă să ne atenţioneze că nu sunt ei responsabili de ridicarea rampei şi că ei nu au timp să se ocupe de aşa ceva. Sau opresc pur şi simplu mai departe de staţie şi se prefac că nu ne văd”, îşi exprimă indignarea Mariana. Nici la universitate nu sunt condiţii necesare pentru accesul în instituţie, unde are de urcat zilnic trei etaje, aici lipsind un ascensor şi o rampă specială pentru scaunul cu rotile. “Ultima dată când am fost la facultate pentru a discuta cu coordonatorul meu pe marginea lucrării de licenţă, decanul a fost nevoit să coboare jos pentru a discuta cu mine”, povesteşte Mariana.
“Acces interzis la biserică”
În urma unei monitorizări realizate de Centrul pentru Drepturile Omului, din cele 308 clădiri ale instituţiilor publice monitorizate, doar 46 % sunt adaptate, de obicei, cu dispozitive de acces doar la intrare. În multe cazuri acestea nu corespund necesităţilor reale şi nu asigură accesul în edificii. Asigurarea accesului la fondul locativ, în special la construcţiile vechi, de asemenea, este dificil. Dacă în majoritatea construcţiilor noi sunt prevăzute pante de acces a persoanelor cu dizabilităţi, atunci în blocurile locative mai vechi mai persistă această problemă. Astfel, persoanele care au o dizabilitate fizică sau se află într-un scaun rulant sunt nevoite să fie însoţite de cineva în permanenţă, or sunt în imposibilitate şi renunţă să iasă din casă.
“Avem noroc de magazinul de lângă casa noastră care are rampă adaptată şi ne putem face cumpărăturile acolo. La piaţă nu ne aventurăm pentru că este prea dificil ca să ne deplasăm pe acolo. La biserică însă nicidecum nu mă pot duce, deoarece e destul de dificil să intru în lăcaşul sfânt din cauza treptelor înalte. Acasă, la mine în sat biserica nu are trepte şi pot intra mai uşor. Am fost în Polonia, Olanda, Germania, unde am stat şi câte zece zile şi nu am simţit absolut deloc problema accesibilităţii în clădiri. Aveam camere cu băi adaptate şi toate instituţiile au rampe speciale şi nu au bordure. Dar cea mai mare problemă rămâne totuşi atitudinea societăţii”, explică Mariana.
Legea privind protecţia socială a persoanelor cu dizabilităţi obligă autorităţile publice centrale şi locale să creeze condiţii necesare pentru accesul persoanelor cu dizabilităţi în casele de locuit, precum şi în clădirile şi construcţiile publice şi de producţie. Cu toate acestea, persoanele responsabile nu se atârnă serios faţă de prevederile legale, respectiv nu sunt sancţionate, consideră Liliana Palihovici, vice-preşedinte al Parlamentului.
“Ultimele procurări de troleibuze au fost acceptate cu condiţia că ele vor fi adaptate cu o rampă pentru a putea urca şi persoanele în cărucior, dar nu este suficient, mai e nevoie şi de trotuare adaptate la nivelul căruciorului. Este doar o jumătate de pas pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilităţi în instituţii. Mai este o problemă a companiilor de taxi care nu au maşini adaptate special şi nu sunt receptivi când au solicitări de la persoane cu astfel de nevoi. Fiecare autoritate publică locală trebuie să includă în buget fonduri pentru ajustarea instituţiilor de pe teritoriul lor care oferă servicii populaţiei, în aşa fel încât să ofere acces persoanelor cu dizabilităţii. Însă, acest lucru se realizează destul de încet, iar instituţiile nu sunt sancţionate pentru că nu avem o lege antidiscriminare”, explică Liliana Palihovici.
“Mi-au spus că nu voi putea duce cafeaua”
Mariana Ţîbuleac, de şase ani îşi face studiile la doctorat. Şi amână susţinerea diplomei nu pentru că nu este gata lucrarea de cercetare, ci pentru că asta ar însemna să rămână fără locuinţă. “Eu mă refugiez în studii. Uneori am impresia că nu mai are sens să lupt, dar nimeni nu mă alungă din cămin cât nu am luat diploma. Şi căminul este mai aproape de universitate şi mă pot deplasa mai uşor. De dragul locuinţei amân susţinerea lucrării de diplomă, dar deja devine obositor. Vreau să devin doctor în istorie cu acte în regulă. Sper în acest an să reuşesc, mai ales că lucrarea mea este aproape gata”, povesteşte Mariana Ţîbuleac.
Încă de la absolvirea universităţii şi-a dorit să predea istoria în şcoli. Dar la întrebarea ei în ce şcoli sunt locuri vacante, a primit un refuz şi priviri iscoditoare. „Mi-au spus că nu au locuri libere şi că eu oricum nu mă voi descurca pentru că elevii sunt răutăcioşi şi eu nu voi rezista înjosirilor din partea lor. Le-am spus că aceasta este dorinţa mea şi am întrebat ce alte oferte au pentru persoanele cu dizabilităţi. În afară de cizmari, croitorese şi măturători nu aveau alte oferte, dar eu am învăţat pedagogie pentru a preda, nu pentru a mătura drumurile”, explică Mariana indignată.
Pentru o persoană cu dizabilităţi este dificil să se angajeze chiar dacă are abilităţile necesare, pentru că angajatorii studiază mai întâi aspectul fizic al persoanei, susţine Mariana Ţîbuleac. „Am fost selectată pentru interviu în cadrul unei ambasade. M-am descurcat cu întrebările şi cineva din comisia de angajatori a propus candidatura mea şi mi-au spus că le place CV-ul meu. Însă altcineva a fost de altă părere şi a insistat să se aleagă un alt candidat pe motiv că eu nu voi putea duce cafeaua, deşi eu nu aplicasem pentru postul de secretară”, mai spune Mariana. Acum se gândeşte ce o aşteaptă după ce îşi va susţine cercetarea. Va fi nevoită să-şi găsească o locuinţă, iar cu venitul ei de două mii de lei spune că îi este destul de greu să se descurce cu închirierea unei locuinţe, dar pentru medicamente, tratamente şi alte necesităţi nu mai poate fi vorba. „Ca să-mi pot permite trebuie să am un serviciu bine plătit dar pentru asta trebuie să fiu angajată într-un post bine plătit”, spune Mariana.
Autor, Diana Lungu
sursa: http://api.md/news/24051/index.html
Filed under: Social |
INIŢIATIVA TA - de la teorie la fapte! 
Lasă un comentariu